Sunday, February 8, 2015

PUBALGIA şi RUGBY



 Termenul de pubalgie corespunde unui sindrom dureros la nivelul simfizei pubiene observat la sportiv şi care grupează sub aceeaşi denumire trei entitaţi anatomo-clinice distincte uneori intricate, de etiopatogenie comună: maladia adductorilor, osteoartropatia pubiană şi patologia parietală abdominală.
Articulaţia interpubiană este formată din suprafeţe articulare acoperite de cartilaj, iar intervalul care le separă este format dintr-un “ligament” interosos constituit dintr-o parte periferică fibroasă, densă şi rezistentă şi dintr-o zonă centrală moale, zone care sunt capabile să se deformeze şi să absoarbă mişcările de  tracţiune, compresie, forfecare, flexie şi torsiune. Acest disc interpubian este întărit în acest rol de 4 ligamente periferice care formează un manşon fibros: ligamentele pubian anterior, posterior, superior şi inferior (ligamentul sub-pubian denumit şi ligament triangular).

În rugby, această patologie poate apărea la oricare sportiv din echipă atunci când şutează balonul din mână  pentru a scoate mingea din 22-ul propriu sau din drop, dar mai des apare la transform-euri. Aceste şuturi cu balonul oval antrenează tensiuni variate şi repetitive asupra simfizei pubiene.
  Şutul se derulează în 5 faze successive [pregătirea, armarea, accelerarea, lovirea şi încetinirea (deceleraţia). (după Chanussot şi Danowski).Pregătirea se efectuează printr-un transfer al greutăţii corpului pe piciorul pivot. Această fixare adesea bruscă cu trunchiul înclinat într-o parte, determină la nivelul bazinului contracţii asimetrice.

Armarea în care intervine un lanţ rotator plecând de la piciorul pivot până la centura scapulară. Şoldul de sprijin este fixat în rotaţie externă şi flexie. Şoldul oscilant pleacă în extensie, abductie, rotaţie externă acompaniată de o mişcare cu genunchiul în flexie: această contra-rotaţie între cele două ramuri iliace la fel ca şi hiperlordoza lombară care acompaniază, creează importante tensiuni simfizare în forfecare şi torsiune.
Accelerarea necesită o contracţie puternică a rotatorilor interni ai şoldului portant, a muşchilor  oblic intern şi extern abdominal, şi a muşchilor drept abdominal, adductori şi psoas iliac ai şoldului oscilant care propulsează şi împing membrul inferior în flexie, adductie şi rotaţie externă. Muşchii adductori exercită o tracţiune pe ramura pubiană, în mişcarea de forfecare, tracţiune şi torsiune.
Lovirea se realizează atunci când mişcarea în aer a membrului oscilant atinge viteza maximală: impactul cu balonul oval produce o undă de şoc în cadrul muşchilor şi articulaţiilor lanţului kinetic al membrului inferior.
Încetinirea este sub controlul muşchilor ischio-gambieri care trebuie să înlocuiască muşchii care duc la flexia coapsei şi extensia genunchiului şi necesită un control perfect al piciorului de sprijin.
Aceste mişcări prin solicitare excesivă pot duce la apariţia unei pubalgii, patologie care are şi mai multe şanse de apariţie dacă sportivul  are acumulaţi factori mecanici defavorabili cum ar fi tulburări posturale vertebrale, o inegalitate în lungimea membrelor inferioare, o hipoextensibilitate a anumitor lanţuri mio-tendinoase sau o asimetrie în tonicitatea grupelor musculare antagoniste.

Cele trei entitati anatomo-clinice din cadrul pubalgiei sunt după cum am mai menţionat:
   1) Maladia adductorilor sau patologia osteo-tendino-musculara a adductorilor.
- corespunde unei afectări a corpului tendonului adductorului, joncţiunii musculo-tendinoase sau inserţiei sale pe os.
- apare durere subpubiană, care iradiaza pe faţa internă a coapsei.
- la examenul clinic: în cazurile tipice apare o durere la palparea părţii interne a ramurii ischio-pubiene, la fel şi la abducţia pasivă şi adducţia contra rezistenţă. Aceste teste de adducţie trebuie să fie efectuate în poziţie neutră, în adducţie cu flexie şi adducţie cu extensie. Mobilitatea şoldului este normală.
Dacă se efectuează o radiografie – cel mai adesea este normală, dar se pot observa condensări la inserţia adductorilor pe ramura ischio-pubiană, iregularităţi ale conturului sau calcificări.
Radiografia prezintă 4 stadii evolutive (Chanussot şi Danowski)
- stadiul 1: discrete modificări osoase la nivelul inserţiei adductorilor pe ramura ischio-pubiană;
- stadiul 2: condensări la nivelul ramurii ischio-pubiene;
- stadiul 3: condensări şi iregularităţi ale conturului ramurii ischio-pubiene;
- stadiul 4: calcificări pe traiectul adductorilor şi modificări la nivelul ramurii ischio-pubiene.
2) Osteoartropatia pubiană
- este singura şi veritabila pubalgie, fiind o afecţiune articulară adevarată (maladia adductorilor fiind periarticulară), legată de surmenajul acestei articulaţii şi de dezechilibrul muscular dintre muşchii abdominali şi adductori;
- durerea apare la nivelul pubisului şi iradiază uneori în jos de-a lungul feţei interne a coapsei, foarte rar în sus spre peretele abdominal.
La examenul fizic:
- durere localizată la nivelul simfizei pubiene la palparea blandă sau la mobilizarea manuală în sprijin bipodal alternant - mers pe loc.
- foarte rar, examinatorul  va percepe la palparea în timpul mersului pe loc instabilitate simfizară
Radiografia în osteoartropatia pubiană: evocă aspecte de “ pseudo-artrită” cu scleroză la nivel simfizar, geode (cavităţi în ţesutul osos simfizar), lărgirea interliniului şi instabilitate simfizară.
Nu există însă nici o corelaţie radio-clinică între imaginile observate şi simptomatologie. De asemenea, radiografia poate fi normală

3) Patologia parietală abdominală
Corespunde unor leziuni musculare şi aponevrotice a structurilor anatomice care constituie partea de jos a peretelui abdominal şi a canalului inghinal. Apare în special la cei care au o dezvoltare insuficientă a musculaturii abdominale, congenitală sau dobandită şi sub efectul tracţiunilor mecanice repetitive legate de gesturi sportive violente.
Simptome:
- durere cu localizare suprapubiană, adesea unilaterală;
- durerea iradiază spre pube şi testicule, progresiv şi adesea impulsiv la tuse, stranut şi defecaţie.
Adeseori are un debut brutal apariţia acestei dureri, cum ar fi de exemplu un şut în gol cu putere.
Examenul clinic:
- semnele căutate sunt mai reprezentative dacă sunt efectuate imediat după efort. Sportivul va fi examinat şi în ortostatism şi în clinostatism.
Inspecţia:
- poate pune în evidenţă o arcuire a peretelui abdominal înspre canalul inghinal, care este mai vizibilă la sportivii care au şi hiperlordoză.
Palparea:
- se face bilateral şi comparativ, de la pubis spre aripile iliace. Se caută:- dureri de inserţie, dehiscenţa sau hernie a bazei peretelui abdominal sau a canalului inghinal.
- palparea este dureroasă la inserţia muşchilor oblici şi drepţi abdominali
- contracţia izometrică a muşchilor abdominali este dureroasă (test isometric pozitiv)
Radiografia este cel mai adesea normală, uneori apar condensări ale simfizei pubiene. Ecografia musculară pune în evidenţă eventualele leziuni musculare.

Cele 3 entităţi cel mai adesea sunt intricate, ceea ce impune (clinic): căutarea semnelor locale la nivelul simfizei pubiene, la nivelul inserţiei adductorilor, a părţii inferioare a peretelui abdominal, inserţia marelui drept abdominal, articulaţia lombo-sacrată şi dorso-lombară.
Diferenţele între cele 3 entităţi, pe scurt:
Locul anatomic:
- maladia adductorilor:- tendinita adductorilor, a inserţiei acestora sau la nivelul joncţiunii musculo-tendinoase.
- osteoartropatia pubiană:- artropatie microtraumatică a simfizei pubiene
- patologia parietală abdominală- deficienţa peretelui abdominal
Locul durerii:
- maladia adductorilor: subpubian
- osteoartropatia pubiană: pubian
- patologia parietala abdominală: suprapubian
Semne radiologice:
- maladia adductorilor: adeseori radiografia este normală. Aspect dezorganizat la locul insertiei adductorilor.
- osteoartropatia pubiană: imagine de pseudo-artrită
- patologia peretelui abdominal: radiografia adeseori normală. Uneori condensarea simfizei pubiene.
Cea mai pertinentă investigaţie pentru investigarea sistematică a elementelor osteo-mio-aponevrotice pubiene este rezonanţa magnetică nucleară.
Tratament:
Oricare ar fi forma anatomo-clinică de pubalgie, tratamentul constă înainte de toate în repaus sportiv de la 2-3 săptămâni până la 3 luni, mai ales în formele de osteo-artropatie pubiană care sunt cele mai rebele.
De primă intenţie este tratamentul medicamentos şi kinetoterapic, care trebuiesc făcute chiar pe parcursul a 6 luni de zile, înainte de a decide intervenţia chirurgicală.
Tratamentul medicamentos:
- antiinflamatoare nesteroidiene sub formă de comprimate şi geluri (unguente). Comprimatele se administrează maxim 14 zile, alături de medicaţie pentru protecţie gastrică.
- analgetice
- în cazuri rebele la tratament se pot administra şi corticoizi per os.
Tratamentul fizioterapic:
a) Crioterapie pluricotidiană: aplicarea locală de gheaţă timp de jumătate de oră de 4 ori pe zi la nivelul muşchilor adductori şi a inserţiei lor tendinoase sau la nivelul simfizei sau la inserţia muschiului mare abdominal, în funcţie de localizarea durerii.
b) Electroterapia: se utilizează pentru acţiunea antalgică. Se folosesc curenţi de joasă frecvenţă, cel mai utilizat este TENS (stimularea electrică transcutanată).
Situarea electrozilor:
- pentru durerile tendinoase ale adductorilor electrozii trebuie să fie pozitionaţi pe traiectul nervului obturator.
Montajul este bipolar: primul electrod trebuie să fie situat la 1 cm de pube în contact cu bordul inferior al ramurii pubiene (la nivelul canalului inghinal), al doilea electrod este situat pe faţa internă a coapsei, desupra genunchiului şi în spatele fasciculului celui de-al treilea adductor.
- pentru durerile simfizare şi abdominale joase, electrozii trebuie situaţi astfel:
- pentru durere simfizară primul electrod la nivelul coastei a 12 a lateral şi al doilea electrod transversal pe pube.
- pentru durere abdominală joasă: primul electrod este poziţionat lateral la nivelul coastei a 12 a de partea pe care a apărut durerea (dacă durerea a apărut la nivelul peretelui abdominal stang, se va aşeza pe partea stangă a toracelui la nivelul menţionat), iar al doilea electrod este aşezat de-a lungul canalului inghinal.
Şedintele sunt de 30 minute, o dată sau de două ori pe zi, timp de 10 zile.
Se mai poate încerca dielectroliza cu antiinflamatoare, analgetice sau miorelaxante.
c) Ultrasonoterapia: - se va face la nivelul simfizei pubiene, inserţia tendinoasă a muşchilor adductori şi muşchi mare abdominal, in funcţie de localizarea durerii, cu un transductor cu cap mic de emisie( 1 cm2) cu frecvenţa de 3 MHz cu intensitate de 0,5- 1 watt/cm2, în emisie pulsata.
Se poate aplica în punct fix sau sub forma de fricţiuni circulare sau transversale.
- la nivelul muşchiului adductor, drept intern, pectineu şi spinal lombar se va face cu un cap de emisie cu suprafaţa mare (4 cm2), cu frecvenţa de 1 MHz şi intensitate de 2-3 watt/cm2, în emisie continuă. Aplicarea se va face sub forma longitudinală şi spiroidă. Pentru fiecare grupă musculară durata este de 8 minute.
Tratamentul kinetoterapic este indispensabil şi comportă 2 domenii de acţiune:
- corecţia dezechilibrelor de origine intrinsecă. În funcţie de datele obţinute la examenul clinic, poate fi vorba de tehnici care urmăresc să amelioreze extensibilitatea anumitor lanţuri mio-aponevrotice, corectarea limitărilor articulare, întărirea unor grupe musculare deficitare, modificarea posturii sportivului. O importanţă semnificativă o are ghenajul.


- corecţia dezechilibrelor de origine extrinsecă: acest program trebuie realizat împreună cu preparatorul fizic sau antrenorul şi trebuie să urmarească pregătirea fizică generală individualizată, echilibrarea aportului hidric şi alimentar.

Friday, June 13, 2014

Patologii musculare in tenis



Serviciul in tenis  este o miscare foarte complexa care angajeaza atat membrele inferioare, centura pelviana, coloana vertebrala, centura scapulara cat si membrele superioare. Viteza cu care un jucator de tenis profesionist serveste poate atinge un maximum 250 km/h. In cazul barbatilor acestia ating adesea 200 km/h, iar femeile 180 km/h. Din aceste motive serviciul in tenis devine agresiv pentru coloana vertebrala a sportivului cat si pentru muschii abdominali.
Elementele protectoare pentru profilaxia traumatismelor musculare si de coloana vertebrala, sunt reprezentate de: pozitia trunchiului in timpul serviciului, pozitia membrelor inferioare, supletea si elasticitatea muschilor ischiojambieri si a psoasului cat si calitatea muschilor abdomniali si a cvadricepsului.
Patologiile frecvent intalnite in tenis sunt: patologia de disc vertebral, de istm, de articulare posterioare, patologia de bazin, muschi abdominali si psoas.

Patologiile de psoas sunt relativ specifice jucatorilor de tenis. Iliopsoasul ( mai frecvent afectat e psoasul, iar muschiul  iliac  in mod exceptional).
Muschiul iliopsoas are o mare continguitate cu articulatia coxo femurala,  face flexia soldului cand punctul fix  este pe bazin, flexia  trunchiului cand punctul fix este distal. Este un muschi lordozant si face rotatie externa accesorie a soldului. 

   Muschiul psoas isi are insertia suerioara pe fata anterioara a apofizelor vertebrale de la T12 la L5. Iliacul se insera prin cele 2/3 superioare  pe creasta iliaca, fosa iliaca interna, ligament sacroiliac si aripioara sacrata. Primeste inervatie din nervul crural ( L1, L2, L3, L4). Cei doi muschi se insera printr-un tendon comun pe micul trohanter al femurului.
Rupturile, contracturile sau intinderile pot surveni brutal sau progresiv
Partea contralaterala  este mult mai dezvoltata. De exemplu,  la un jucator dreptaci muschii abdominali si psoasul sunt mai dezvoltate pe partea stanga dar si mai predispuse la accidentari.

Cum se testeaza?
-          Se testeaza psoasul in decubit dorsal  cu MI ridicat si se apasa pe linia subombilicala; se simte o coarda sensibila la palpare
-          Pentru  a testa retractibilitatea, supletea ischiojambierolor ( Foarte importanta! In preventia patologiilor musculare abdominale si de psoas):
                       Se face flexia maxima pe trunchi a coapsei stangi si se observa  coapsa dreapta (picioarele de la genunchi in jos in afara mesei) Se adauga rotatie externa. Testul este pozitiv pentru leziuni de psoas daca trezeste durere.

 Diagnosticul diferential se face cu :
-          leziuni musculare la alt nivel: leziuni de muschi obturator intern, extern, muschi piramidal, muschi fesieri. In tenis insa, cel mai frecvent este psoasul.
-         -    leziuni intraarticulare coxofemurale
- leziuni osteocondrale in partea anterioara, mediana a capului femural
Examenele paraclinice: ecografia musculara si eventual IRM – daca testele clinice nu sunt evidente si pentru a diferentia o patologie intrarticulara sau osteocondrala.


Leziunile peretelui abdomnial (muschiul drept abdominal si  muschii oblici abdominali)
Dreptul abdominal este lordozant, participa la respiratie si la miscari rapide. In tenis este folosit cand se face returul serviciului. Nu are alt rol functional.
Cand mingea este lovita de sus in jos cu o mare forta, fiind o contractie concentrica violenta, exista veritabile rupturi de drept abdominal sau oblic abdominal.
Principalul diagnostic diferential in acest caz se face cu entorsele costale care sunt si ele destul de frecvent intalnite in tenis.

Preventia :
-          Asuplizarea centurii pelviene, abdominale, scapulare ( daca umerii nu sunt asuplizati, jucatorul de tenis utilizeaza mai mult coloana vertebrala in timpul jocului)
-          Exercitii pentru abdomen, dar nu in statica ci in dinamica si in pozitii cu trunchiul deschis ( adica in pozitii folosite in timpul meciului). De exemplu intinderile de drept abdominal se efectueaza in pozitie  asezat pe minge de lucru in decubitus dorsal. Ghenajul este si el important.
-          Reechilibraj muscular, lucreaza abdominalii in pozitii apropiate ca dinamica si statica cu pozitia corpului in timpul serviciului si contraserviciului. Reechilibrajul se realizeaza prin exercitii concentrice si excentrice ale musculaturii abdominale in pozitii cu trunchiul deschis.

Tratamentul consta in repaus intre 4-6-8 saptamani. Daca nu se trateaza corect survine recidiva in 2/3 din cazuri.  Nu trebuie uitat ca timpul de cicatrizare este un timp muscular, care poate fi bine evidentiat cu ajutorului ecografiei musculare. ( importanta pentru diagnostic, localizarea leziunii si urmarirea cicatrizarii).  
De retinut:
Preventia este fundamentala.
Un jucator de tenis trebuie sa aiba ischiojambieri si psoasi supli
O musculatura abdominala bine tonifiata prin exercitii excentrice si concentrice efectuate in dinamica in pozitii apropiate de cele pe care le are in timpul serviciului si contraservicului.


Wednesday, April 2, 2014

Medicina rugbystica



 Alina Anghel Gherghișan, psiholog sportiv la Instiutul de Cercetare pentru Sport Bucuresti, m-a convins ca exista  medicina si psihologie rugbystica. Exista. :)

“Rugby-ul este o continuă renunţare la ego pentru întemeierea unei personalităţi”. Adrian Georgescu

Fără îndoială rugby-ul este un sport de contact prin specificul său.
Tipicul jocului de rugby cere ca un jucator sa acopere cel putin 5-8 km cel mai adesea în alergare în timpul unui meci. Distanţele şi viteza sunt comparabile cu cele din fotbal, în plus însă jucătorul de rugby face faţă şi la contacte prelungite cu adversarul – cel puţin 2 contacte pe minut.
Coliziunea sau contactele pot să fie sub forma a până la 40 de placaje ( 2/3 din ele implicând mai mult de 2 jucatori ) şi 70 de grămezi spontane şi moluri pe meci, iar pentru înaintaşi coliziunea şi contactele în timpul meciului vor fi mai ales din peste 30 de grămezi ordonate şi aproximativ 40 de margini. În decursul unui meci de 80 de minute, sportivul va efectua alergări, sprinturi şi contact fizic la intensitate maximă timp de aproximativ  51 minute.
Forţa generată într-o grămadă ordonată este enormă: 3500 - 8000 newton iar forţa necesară pentru o leziune de coloană cervicală ( prin flexie ) este de doar 2000 N. Prin urmare este uşor de înţeles faptul că grămada reprezintă un risc considerabil pentru producerea leziunilor de coloană cervicală cu sau fără secţiune medulară. În moluri şi grămezi spontane nu sunt aceleaşi forţe ca şi în grămezile ordonate, accidentarile apărând în aceste cazuri mai mult din cauza vitezei mai mari cu care jucătorii se implică. Placajul provoacă 40-50 % din numărul total de accidentări în timpul unui meci.
Mai mult de 90% dintre accidentările acute în rugby sunt la nivelul ţesuturilor moi şi sunt clasificate ca accidente minore. Studiile efectuate arată că accidentarile la nivelul extremităţii inferioare a corpului sunt mai serioase şi mai frecvente decât cele din extemitatea superioară, glezna şi genunchiul fiind cel mai des implicate.
Cele mai frecvente luxaţii includ luxaţia scapulo-humerală şi articulaţia interfalangiană proximală a mâinii, cele de cot şi gleznă apar de obicei asociate şi cu o fractură. Luxaţiile de şold şi genunchi sunt rare.
60% dintre accidentările din rugby sunt reprezentate de întinderi şi rupturi de ligamente, tendoane şi muşchi, cel mai des întâlnite fiind accidentările la nivelul ligamentului colateral medial al genunchiului şi ligamentul talo-fibular la nivelul gleznei.
Înaintaşii tind să aibă mai multe accidentări în zona capului şi gâtului, cele mai multe dintre acestea apar în grămadă. Treisferturile au mai multe accidentări prin placaj. Înaintaşii şi cei de pe treisferturi au aceeaşi rată a accidentărilor, dar natura şi cauza diferă în funcţie de poziţia pe care joacă. Acest profil somatic diferit al înaintaşilor si troacarilor determină şi patologii diferite atât prin caracteristici fizice cât şi prin rolul în teren al fiecărui jucător.
Singurul sport în care oricine îşi găseşte locul atunci când doreşte să-l practice este rugby-ul, datorită profilului somatic atât de diferit în funcţie de postul în echipă.
            
1.MODELUL BIOLOGIC LA MIJLOCAŞI ŞI LINIA DE TREISFERTURI (3/4):
Profil somatic
mijlocaşi la deschidere (uvertura): talie înaltă - 183 cm (± 3 cm)
                            greutate - 86 kg (± 4 kg)
mijlocaş la gramadă (demi de mele): talie - 179 cm (± 5 cm)
 greutate - 86 kg (± 5 kg)
centri: talie înaltă - 185 cm (± 3 cm)
             greutate - 95 kg (± 4 kg)
aripi: talie înaltă - 188 cm (± 3 cm)
     greutate - 96 kg (± 8 kg)
fundaşi: talia - 185 cm (± 4 cm)
       greutatea - 93 kg (± kg).
În ceea ce priveşte tipul de efort depus, la mijlocaşi şi trei sferturi necesităţile energogenetice sunt urmatoarele: rezistenţa aerobă mai mare decât a inaintaşilor, cu valori foarte bune (peste 60 ml/kg corp), capacitatea anaerobă alactacidă şi cea lactacidă cu valori bune, dar mai scăzute ca ale înaintaşilor.
Principala cerinţă pentru această grupă este viteza care trebuie să fie excelentă.
Datorită efortului predominant aerob depus de această grupă, apar mai frecvent pierderi de electroliţi, care duc la apariţia patologiei musculare şi anume: contracturi musculare, crampe musculare, leziuni fibrilare.
În plus, la transform-eurii şi orice jucător de pe linia de treisferturi care şutează s-a observat o frecvenţă mai mare a pubalgiilor, în timp ce mijlocaşiilor la grămadă le este specifică o patologie lombară, având ca factor favorizant deschiderea din plonjon.
De asemenea, linia de trei sferturi şi mijlocaşii sunt mult mai predispuşi la entorse de gleznă şi leziuni ligamentare ale genunchilor, entezită, tendinită (ahileană şi rotuliană - cele mai frecvente) datorită faptului ca aleargă mai mult în teren şi a schimbărilor de direcţie frecvente pe care trebuie să le facă pentru a ajunge în 22-ul advers.


2.MODELUL BIOLOGIC  ÎN COMPARTIMENTUL DE ÎNAINTARE.
Profilul somatic:
 ● Linia I are 3 jucători: 2 stâlpi (pilieri) şi un trăgător (taloneur). Sunt cei mai robuşti şi au cea mai mare forţă de împingere, la ei predominând efortul isometric cu toracele blocat.
 ● Pilierul : - talia  înaltă =184 cm plus / minus 4 cm
                   - greutate = 114 kg plus sau minus 3 kg.
                   - membrele superioare lungi ( indice de anvergură mare), palme mari, musculatura cel mai bine dezvoltată dintre toate compartimentele.
● Taloneurul: - talia foarte înaltă  = 184 cm plus sau minus 5 cm.
 - greutatea = 108,1 kg plus sau minus 3,5 kg, membrele superioare lungi, îndemanarea membrelor inferioare atunci când talonează.
● Linia a- II- a: are 3 jucători robuşti cei mai înalţi şi cu cea mai bună detentă.  (Detenta verticală poate ajunge până la 70 cm). Talia şi detenta îi ajută pentru a prinde balonul aruncat de la margine.
- talia cea mai înaltă= 196 cm plus sau minus 2 cm
- greutatea 113,2 plus sau minus 5 kg
● Linia a - III - a are 3 jucători: 2 flankeri şi un închizător-gramadă. Flankerii au nevoie pe lângă gabarit de viteză mare de deplasare şi de rezistenţă în regim de viteză, ei dublează linia de ¾ în atac şi apărare , deci au o rază mare de acţiune.
● Flankeri – talie inalta = 192 plus sau minus 4 cm
                   - greutatea = 105 plus sau minus 4 kg. Au cea mai bună capacitate aerobă din pachetul de înaintare.
● Închizător-gramadă: - talia foarte înaltă  = 194 plus sau minus 3 cm.
  - greutate = 109,6 plus sau minus 4 kg.
Compartimentul înaintare are nevoie de o forţă excelentă sub toate formele: de împingere, explozivă dar şi forţă în regim de rezistenţă. Stabilitatea şi eficienţa de împingere a grămezii este dată de centura scapulară, musculatura paravertebrală lombară, musculatura cefei şi a membrelor inferioare. Rezistenţa aerobă trebuie să fie bună mai ales la flankeri dar nu este mai bună ca la cei de pe ¾. Capacitatea anaerobă alactacidă excelentă şi anaerobă lactacidă de asemenea .