Friday, June 13, 2014

Patologii musculare in tenis



Serviciul in tenis  este o miscare foarte complexa care angajeaza atat membrele inferioare, centura pelviana, coloana vertebrala, centura scapulara cat si membrele superioare. Viteza cu care un jucator de tenis profesionist serveste poate atinge un maximum 250 km/h. In cazul barbatilor acestia ating adesea 200 km/h, iar femeile 180 km/h. Din aceste motive serviciul in tenis devine agresiv pentru coloana vertebrala a sportivului cat si pentru muschii abdominali.
Elementele protectoare pentru profilaxia traumatismelor musculare si de coloana vertebrala, sunt reprezentate de: pozitia trunchiului in timpul serviciului, pozitia membrelor inferioare, supletea si elasticitatea muschilor ischiojambieri si a psoasului cat si calitatea muschilor abdomniali si a cvadricepsului.
Patologiile frecvent intalnite in tenis sunt: patologia de disc vertebral, de istm, de articulare posterioare, patologia de bazin, muschi abdominali si psoas.

Patologiile de psoas sunt relativ specifice jucatorilor de tenis. Iliopsoasul ( mai frecvent afectat e psoasul, iar muschiul  iliac  in mod exceptional).
Muschiul iliopsoas are o mare continguitate cu articulatia coxo femurala,  face flexia soldului cand punctul fix  este pe bazin, flexia  trunchiului cand punctul fix este distal. Este un muschi lordozant si face rotatie externa accesorie a soldului. 

   Muschiul psoas isi are insertia suerioara pe fata anterioara a apofizelor vertebrale de la T12 la L5. Iliacul se insera prin cele 2/3 superioare  pe creasta iliaca, fosa iliaca interna, ligament sacroiliac si aripioara sacrata. Primeste inervatie din nervul crural ( L1, L2, L3, L4). Cei doi muschi se insera printr-un tendon comun pe micul trohanter al femurului.
Rupturile, contracturile sau intinderile pot surveni brutal sau progresiv
Partea contralaterala  este mult mai dezvoltata. De exemplu,  la un jucator dreptaci muschii abdominali si psoasul sunt mai dezvoltate pe partea stanga dar si mai predispuse la accidentari.

Cum se testeaza?
-          Se testeaza psoasul in decubit dorsal  cu MI ridicat si se apasa pe linia subombilicala; se simte o coarda sensibila la palpare
-          Pentru  a testa retractibilitatea, supletea ischiojambierolor ( Foarte importanta! In preventia patologiilor musculare abdominale si de psoas):
                       Se face flexia maxima pe trunchi a coapsei stangi si se observa  coapsa dreapta (picioarele de la genunchi in jos in afara mesei) Se adauga rotatie externa. Testul este pozitiv pentru leziuni de psoas daca trezeste durere.

 Diagnosticul diferential se face cu :
-          leziuni musculare la alt nivel: leziuni de muschi obturator intern, extern, muschi piramidal, muschi fesieri. In tenis insa, cel mai frecvent este psoasul.
-         -    leziuni intraarticulare coxofemurale
- leziuni osteocondrale in partea anterioara, mediana a capului femural
Examenele paraclinice: ecografia musculara si eventual IRM – daca testele clinice nu sunt evidente si pentru a diferentia o patologie intrarticulara sau osteocondrala.


Leziunile peretelui abdomnial (muschiul drept abdominal si  muschii oblici abdominali)
Dreptul abdominal este lordozant, participa la respiratie si la miscari rapide. In tenis este folosit cand se face returul serviciului. Nu are alt rol functional.
Cand mingea este lovita de sus in jos cu o mare forta, fiind o contractie concentrica violenta, exista veritabile rupturi de drept abdominal sau oblic abdominal.
Principalul diagnostic diferential in acest caz se face cu entorsele costale care sunt si ele destul de frecvent intalnite in tenis.

Preventia :
-          Asuplizarea centurii pelviene, abdominale, scapulare ( daca umerii nu sunt asuplizati, jucatorul de tenis utilizeaza mai mult coloana vertebrala in timpul jocului)
-          Exercitii pentru abdomen, dar nu in statica ci in dinamica si in pozitii cu trunchiul deschis ( adica in pozitii folosite in timpul meciului). De exemplu intinderile de drept abdominal se efectueaza in pozitie  asezat pe minge de lucru in decubitus dorsal. Ghenajul este si el important.
-          Reechilibraj muscular, lucreaza abdominalii in pozitii apropiate ca dinamica si statica cu pozitia corpului in timpul serviciului si contraserviciului. Reechilibrajul se realizeaza prin exercitii concentrice si excentrice ale musculaturii abdominale in pozitii cu trunchiul deschis.

Tratamentul consta in repaus intre 4-6-8 saptamani. Daca nu se trateaza corect survine recidiva in 2/3 din cazuri.  Nu trebuie uitat ca timpul de cicatrizare este un timp muscular, care poate fi bine evidentiat cu ajutorului ecografiei musculare. ( importanta pentru diagnostic, localizarea leziunii si urmarirea cicatrizarii).  
De retinut:
Preventia este fundamentala.
Un jucator de tenis trebuie sa aiba ischiojambieri si psoasi supli
O musculatura abdominala bine tonifiata prin exercitii excentrice si concentrice efectuate in dinamica in pozitii apropiate de cele pe care le are in timpul serviciului si contraservicului.


Wednesday, April 2, 2014

Medicina rugbystica



 Alina Anghel Gherghișan, psiholog sportiv la Instiutul de Cercetare pentru Sport Bucuresti, m-a convins ca exista  medicina si psihologie rugbystica. Exista. :)

“Rugby-ul este o continuă renunţare la ego pentru întemeierea unei personalităţi”. Adrian Georgescu

Fără îndoială rugby-ul este un sport de contact prin specificul său.
Tipicul jocului de rugby cere ca un jucator sa acopere cel putin 5-8 km cel mai adesea în alergare în timpul unui meci. Distanţele şi viteza sunt comparabile cu cele din fotbal, în plus însă jucătorul de rugby face faţă şi la contacte prelungite cu adversarul – cel puţin 2 contacte pe minut.
Coliziunea sau contactele pot să fie sub forma a până la 40 de placaje ( 2/3 din ele implicând mai mult de 2 jucatori ) şi 70 de grămezi spontane şi moluri pe meci, iar pentru înaintaşi coliziunea şi contactele în timpul meciului vor fi mai ales din peste 30 de grămezi ordonate şi aproximativ 40 de margini. În decursul unui meci de 80 de minute, sportivul va efectua alergări, sprinturi şi contact fizic la intensitate maximă timp de aproximativ  51 minute.
Forţa generată într-o grămadă ordonată este enormă: 3500 - 8000 newton iar forţa necesară pentru o leziune de coloană cervicală ( prin flexie ) este de doar 2000 N. Prin urmare este uşor de înţeles faptul că grămada reprezintă un risc considerabil pentru producerea leziunilor de coloană cervicală cu sau fără secţiune medulară. În moluri şi grămezi spontane nu sunt aceleaşi forţe ca şi în grămezile ordonate, accidentarile apărând în aceste cazuri mai mult din cauza vitezei mai mari cu care jucătorii se implică. Placajul provoacă 40-50 % din numărul total de accidentări în timpul unui meci.
Mai mult de 90% dintre accidentările acute în rugby sunt la nivelul ţesuturilor moi şi sunt clasificate ca accidente minore. Studiile efectuate arată că accidentarile la nivelul extremităţii inferioare a corpului sunt mai serioase şi mai frecvente decât cele din extemitatea superioară, glezna şi genunchiul fiind cel mai des implicate.
Cele mai frecvente luxaţii includ luxaţia scapulo-humerală şi articulaţia interfalangiană proximală a mâinii, cele de cot şi gleznă apar de obicei asociate şi cu o fractură. Luxaţiile de şold şi genunchi sunt rare.
60% dintre accidentările din rugby sunt reprezentate de întinderi şi rupturi de ligamente, tendoane şi muşchi, cel mai des întâlnite fiind accidentările la nivelul ligamentului colateral medial al genunchiului şi ligamentul talo-fibular la nivelul gleznei.
Înaintaşii tind să aibă mai multe accidentări în zona capului şi gâtului, cele mai multe dintre acestea apar în grămadă. Treisferturile au mai multe accidentări prin placaj. Înaintaşii şi cei de pe treisferturi au aceeaşi rată a accidentărilor, dar natura şi cauza diferă în funcţie de poziţia pe care joacă. Acest profil somatic diferit al înaintaşilor si troacarilor determină şi patologii diferite atât prin caracteristici fizice cât şi prin rolul în teren al fiecărui jucător.
Singurul sport în care oricine îşi găseşte locul atunci când doreşte să-l practice este rugby-ul, datorită profilului somatic atât de diferit în funcţie de postul în echipă.
            
1.MODELUL BIOLOGIC LA MIJLOCAŞI ŞI LINIA DE TREISFERTURI (3/4):
Profil somatic
mijlocaşi la deschidere (uvertura): talie înaltă - 183 cm (± 3 cm)
                            greutate - 86 kg (± 4 kg)
mijlocaş la gramadă (demi de mele): talie - 179 cm (± 5 cm)
 greutate - 86 kg (± 5 kg)
centri: talie înaltă - 185 cm (± 3 cm)
             greutate - 95 kg (± 4 kg)
aripi: talie înaltă - 188 cm (± 3 cm)
     greutate - 96 kg (± 8 kg)
fundaşi: talia - 185 cm (± 4 cm)
       greutatea - 93 kg (± kg).
În ceea ce priveşte tipul de efort depus, la mijlocaşi şi trei sferturi necesităţile energogenetice sunt urmatoarele: rezistenţa aerobă mai mare decât a inaintaşilor, cu valori foarte bune (peste 60 ml/kg corp), capacitatea anaerobă alactacidă şi cea lactacidă cu valori bune, dar mai scăzute ca ale înaintaşilor.
Principala cerinţă pentru această grupă este viteza care trebuie să fie excelentă.
Datorită efortului predominant aerob depus de această grupă, apar mai frecvent pierderi de electroliţi, care duc la apariţia patologiei musculare şi anume: contracturi musculare, crampe musculare, leziuni fibrilare.
În plus, la transform-eurii şi orice jucător de pe linia de treisferturi care şutează s-a observat o frecvenţă mai mare a pubalgiilor, în timp ce mijlocaşiilor la grămadă le este specifică o patologie lombară, având ca factor favorizant deschiderea din plonjon.
De asemenea, linia de trei sferturi şi mijlocaşii sunt mult mai predispuşi la entorse de gleznă şi leziuni ligamentare ale genunchilor, entezită, tendinită (ahileană şi rotuliană - cele mai frecvente) datorită faptului ca aleargă mai mult în teren şi a schimbărilor de direcţie frecvente pe care trebuie să le facă pentru a ajunge în 22-ul advers.


2.MODELUL BIOLOGIC  ÎN COMPARTIMENTUL DE ÎNAINTARE.
Profilul somatic:
 ● Linia I are 3 jucători: 2 stâlpi (pilieri) şi un trăgător (taloneur). Sunt cei mai robuşti şi au cea mai mare forţă de împingere, la ei predominând efortul isometric cu toracele blocat.
 ● Pilierul : - talia  înaltă =184 cm plus / minus 4 cm
                   - greutate = 114 kg plus sau minus 3 kg.
                   - membrele superioare lungi ( indice de anvergură mare), palme mari, musculatura cel mai bine dezvoltată dintre toate compartimentele.
● Taloneurul: - talia foarte înaltă  = 184 cm plus sau minus 5 cm.
 - greutatea = 108,1 kg plus sau minus 3,5 kg, membrele superioare lungi, îndemanarea membrelor inferioare atunci când talonează.
● Linia a- II- a: are 3 jucători robuşti cei mai înalţi şi cu cea mai bună detentă.  (Detenta verticală poate ajunge până la 70 cm). Talia şi detenta îi ajută pentru a prinde balonul aruncat de la margine.
- talia cea mai înaltă= 196 cm plus sau minus 2 cm
- greutatea 113,2 plus sau minus 5 kg
● Linia a - III - a are 3 jucători: 2 flankeri şi un închizător-gramadă. Flankerii au nevoie pe lângă gabarit de viteză mare de deplasare şi de rezistenţă în regim de viteză, ei dublează linia de ¾ în atac şi apărare , deci au o rază mare de acţiune.
● Flankeri – talie inalta = 192 plus sau minus 4 cm
                   - greutatea = 105 plus sau minus 4 kg. Au cea mai bună capacitate aerobă din pachetul de înaintare.
● Închizător-gramadă: - talia foarte înaltă  = 194 plus sau minus 3 cm.
  - greutate = 109,6 plus sau minus 4 kg.
Compartimentul înaintare are nevoie de o forţă excelentă sub toate formele: de împingere, explozivă dar şi forţă în regim de rezistenţă. Stabilitatea şi eficienţa de împingere a grămezii este dată de centura scapulară, musculatura paravertebrală lombară, musculatura cefei şi a membrelor inferioare. Rezistenţa aerobă trebuie să fie bună mai ales la flankeri dar nu este mai bună ca la cei de pe ¾. Capacitatea anaerobă alactacidă excelentă şi anaerobă lactacidă de asemenea .




Saturday, February 22, 2014

MANAGEMENTUL ACCIDENTĂRILOR PE TERENUL DE RUGBY




 “În ce altă disciplină mingea însăşi trasează linia de demarcaţie dintre echipe, în cîte sporturi mai e permisă atingerea balonului cu absolut orice parte din trup, într-o legătură deplină dintre sportiv şi obiectul de joc? Ce regulament îi mai permite accidentatului să primească îngrijiri chiar pe câmpul de bătaie, printre şarje şi lovituri de tun ?”  ADRIAN GEORGESCU

Există 3 faze care trebuiesc respectate în ceea ce priveşte măsurile luate în cazul unei accidentări, atât în teren cât şi după meci şi anume:
- identificarea;
- reabilitarea (recuperarea);
- reîntoarcerea la joc - “rugby ready”.

Identificarea. Această fază se referă la recunoaşterea imediată în teren a accidentărilor uşoare şi a celor severe.
În teren folosiţi sistemul VOPAPA
Vorbiţi- Ce se întamplă? Unde doare?
Observaţi – observaţi zona accidentată, în comparaţie cu aceeaşi zonă din partea neaccidentată (edem, culoare,etc).
Palparea – palpaţi zona afectată, dacă este dureroasă, sensibilă la palpat.
Mişcări Active – întrebaţi jucătorul dacă îşi poate mişca zona accidentată fără ajutor.
Mişcări Pasive – dacă sportivul îşi mişcă partea afectată activ, încercaţi cu grijă să îi mobilizaţi acea parte până când obtineţi  mobilitatea articulară maximă.
Testul Aptitudinilor: dacă mişcările active şi pasive nu produc durere, cereţi sportivului să se ridice în ortostatism şi să meargă (aceasta pentru accidentările membrelor inferioare). Dacă nu este capabil să realizeze acest lucru, va trebui scos de pe teren.

Leziunile ţesuturilor moi -  management la marginea terenului
Leziunile fibrilare, elongaţiile ligamentare, contuziile trebuie tratate după metoda numită PRICED
Protect (protecţie):
- o dată ce accidentarea a apărut, este de importanţă vitală ca zona accidentata şi jucătorul sa fie protejati de orice alte accidentări,
- plăgile, laceraţiile trebuie acoperite,
- articulaţiile accidentate trebuie susţinute cu benzi elastice sau benzi adezive elastice,
- încărcarea segmentului va trebui evitată.
Rest (repaus): repausul adecvat pentru vindecarea ţesutului respectiv este vital pentru fiecare accidentare.
Ice (gheaţă): aplicarea de gheaţă la nivelul zonei accidentate previne edemul şi sângerarea în interiorul ţesutului respectiv. Trebuie aplicată în prima zi a accidentării câte 15 minute la fiecare oră pentru a scurta timpul de recuperare a accidentarii şi a scădea durerea. Nu uitaţi de protecţia pielii, punând sub gheaţă o bucată de tifon sau prosop.
Compression (compresia):
-  compresia unui hematom previne edemul şi scurtează timpul de recuperare.
- compresia ţesuturilor moi limitează edemul.
Elevation (ridicare): ridicarea segmentului afectat scade edemul şi durerea.
Diagnosis (diagnosticul): diagnosticarea timpurie şi managementul corect al acestuia, este cea mai rapidă cale spre recuperare.
O dată ce diagnosticul a fost pus, pentru următoarele 72 ore va trebui evitat orice element din HARM
Heat - căldura poate să creasca sângerarea intratisulară, edemul şi să accentueze durerea.
Alcohol – poate să crească sângerarea, edemul şi să mascheze durerea şi severitatea accidentării.
Running – repausul este esenţial.
Massage – este cel mai bine să fie evitat, pentru că duce la creşterea sângerării şi  edemului şi astfel întârzie refacerea.

 Rugby şi traumatismele cranio-cerebrale închise fără leziune organică:
Una dintre cele mai serioase accidentări în rugby o reprezintă traumatismul cranio-cerebral închis, fără leziune organică mai comun cunoscută sub numele de comoţie.
Comoţia cerebrală: este caracterizată prin abolirea bruscă a stării de conştienţă sau fără, survenită imediat postimpact, însoţită sau nu de modificări tranzitorii ale funcţiilor vegetative şi vitale (tensiune arterială, tahicardie, scurtă apnee). Fenomenul este de scurtă durată (câteva minute) şi total reversibil, deoarece nu-i corespunde o leziune organică. 
Majoritatea comoţiilor dacă sunt recunoscute din timp şi tratate corespunzator nu sunt foarte severe.
Clasificarea comoţiilor:
Există 3 tipuri de comoţii:
 Grad
Pierdere de conştienţă
Durata amneziei posttraumatice
Gradul 1- uşoară
Fără
Mai puţin de 30 minute
Gradul 2- moderată
Sub 5 minute
Peste 30 minute dar sub 24 ore
Gradul 3 - severă
Peste 5 minute
Mai mult de 24 ore








Trebuie recunoscută cât mai repede în teren pentru a evita consecinţe tragice.
Ce atitudine urmăm dacă avem o asemenea accidentare?
 Continuă?
- dacă există o pierdere de conştienţă chiar şi de câteva secunde, nu i se va permite sportivului sa rămână în teren. De asemenea, dacă sunt prezente următoarele simptome care atestă o comoţie minoră:
 - pierderea conştienţei;
- pierderea memoriei, confuzie şi dezorientare;
- diplopie sau vedere “în ceaţă”;
- vertij, pierderea echilibrului;
- vomă, cefalee;
Dacă prezintă unul din aceste semne este necesar ca sportivul să fie scos din teren şi evaluat mai departe.
Dacă există pierdere de conştienţă:
-  asigurarea respiraţiei prin control digital al permeabilităţii căilor respiratorii, apoi se pune sportivul în poziţie de siguranţă (decubit ventral cu  fruntea sprijinită pe antebraţ sau decubit lateral) şi se aplică o pipă Guedel, după care se scoate sportivul de pe teren cu ajutorul unei tărgi rigide.
Reîntoarcerea la sport în cazul comoţiilor:
Reîntoarcerea la sport (după CANTU - “Guidelines to return to sport after cerebral concussion”. Physical Sports Med, 1986)

Severitatea comoţiei
Prima comoţie
A doua comoţie
A treia comoţie
Gradul 1
Poate să se întorca pe teren dacă este asimptomatic
Dacă prima săptămână este asimptomatică, mai stă încă o săptămână
Încheie sezonul sportiv, se poate întoarce anul următor daca va fi asimptomatic.
Gradul 2
Se poate întoarce pe teren după o săptămână dacă este asimptomatic
Stă o lună, apoi se urmăreste timp de încă o săptămână dacă este asimptomatic. Se ia în considerare şi retragerea din sezonul sportiv în curs.
Încheie sezonul sportiv, se poate întoarce anul urmator dacă va fi asimptomatic.
Gradul 3
Sta în repaus sportiv o lună, apoi se urmăreste încă o săptămână dacă este asimptomatic
 Încheie sezonul sportiv, se poate întoarce anul următor daca va fi asimptomatic.


Însă, în cazul rugbyului datorită contactului dur între adversari şi astfel a numeroaselor microtraumatisme repetate la nivelul capului , comisia medicală a IRB a decis următoarele în ceea ce priveşte reîntoarcerea la sport în cazul comoţiilor:
Articolul 10 din regulamentul IRB (International Rugby Board) prevede următoarele: 10.1.1 - orice jucător care a suferit o comoţie nu se va întoarce în teren (antrenament sau meci) mai devreme de 3 săptămâni. Revenirea în teren va fi posibilă după cele 3 săptămâni, dacă sportivul nu acuză simptome de hipertensiune intracraniană (HIC) şi după ce va fi examinat din punct de vedere medical.
10.1.3 – subiectul se poate reîntoarce la activitatea sportivă şi mai devreme de cele 3 săptămâni, dacă nu are nici un simtom care să ateste HIC şi după ce a fost consultat de un specialist neurolog.

Traumatismele de coloană cervicală:
Grămezile şi placajele înalte pe terenul de rugby sunt adesea cauza unor traumatisme la nivelul coloanei cervicale.
 După un studiu efectuat de  M.J Wetzler, T.Akapata, W.Laughlin şi A.S Levy, 63%  din accidentările la nivelul coloanei cervicale apar când două gramezi adverse se leagă şi 37%  când grămada se prăbuşeşte. În ceea ce priveşte postul, taloneurii suferă 80%  dintre accidentări, pilierii 17%  şi cei din linia a II a  3%. Dintre taloneuri 60% se accidentează în timpul legării grămezilor şi 23% în timp ce grămada se prăbuşeşte. Dintre cei din linia a II-a, 3% se accidentează când grămada se prabuşeşte. Semnificativ, mai multe accidentări apar în momentul legării în grămadă decât când aceasta se prăbuşeşte, iar taloneurii se accidentează semnificativ mai frecvent decât pilierii.
 Înainte de 1996, legarea în grămadă se făcea fără nici o indicaţie din partea arbitrului, apoi datorită numeroaselor accidentări care au avut loc s-a impus o secvenţă de angajare cu 3 timpi: ”apleacă, pauză, angajează”. Când s-au introdus timpii angajării în grămadă, s-a redus numărul traumatismelor de coloană cervicală, însă pe baza  informaţiilor primite de la Comisia Medicală a IRB (International Rugby Board) în privinţa angajamentului în gramădă şi a procesului biomecanic care apare într-o grămadă ordonată, Consiliul IRB a decis introducerea unei secvenţe în 4 timpi dictaţi de arbitru la legarea în grămadă.
Aceşti timpi au intrat în vigoare din anul 2007 şi s-au încercat o serie de măsuri corective pentru a împiedica în primul rând angajamentul de la mare distanţă între jucătorii liniei I, angajament care se pare e foarte important să fie cuantificat pentru a reduce riscul apariţiei traumatismelor de coloană vertebrală.
Cei 4 timpi sunt: “apleacă, atinge, pauză, angajează” (“crouch, touch, pause, engage”). Această nouă secvenţă de timpi înaintea angajării reduce distanţa între jucătorii celor două linii I, reduce şocul coliziunii la angajare şi ajută la asigurarea nivelului orizontal al spatelui jucatorilor în contactul fizic. Jucătorii din linia I trebuie să se aplece astfel încât în momentul angajamentului fizic capul şi umerii să nu fie mai jos decât bazinul.
S-a obţinut astfel o reducere a impactului şi menţinerea înălţimii corecte, cu rol dublu: în îmbunătăţirea substanţială a legărilor în grămadă şi rol în reducerea riscului de apariţie a traumatismelor vertebro-medulare.
Alte reguli pentru prevenirea traumatismelor la nivelul coloanei vertebrale sunt:
- orice jucător în gramada ordonată, gramada spontană sau mol trebuie să aibă umerii mai sus de linia şoldului.
- jucătorii care intră la grămezile spontane sau în momentele de placheur – placat trebuie să stea în picioare şi să nu plonjeze pe sau peste balon.
- arbitrul trebuie să oprească imediat jocul dacă grămada se prăbuşeşte.
Aceste accidentări apar prin flexia sau extensia la nivelul coloanei cervicale. Atunci când gâtul se roteşte în timpul flexiei sau extensiei, apar cele mai serioase accidentări putând duce la lezări ale nervilor sau ţesutului medular.
Traumatismele coloanei vertebrale (luxaţii, fracturi ale corpurilor, arcurilor sau apofizelor vertebrale) pot să dea leziuni ale măduvei (comoţie medulară, contuzie medulară, compresiune prin fragmente osoase sau hematom, secţiune totală sau parţială a măduvei).
Simptome în fracturi: dacă accidentatul este conştient, ne poate informa despre prezenţa:
- durerii, cel mai frecvent semn al unei fracturi vertebrale (poate fi obiectivată prin presiunea uşoară exercitată pe vertebra interesată)
- contractura şi rigiditatea grupurilor de muşchi din zona segmentului afectat;
- tumefacţie locală;
- echimoza locală;
- crepitaţii osoase depistabile la palpare;
- depărtarea a două apofize spinoase în fracturile totale de corpi vertebrali fără leziuni medulare;
- în regiunea cervicală se mai adaugă câteva semne specifice anume:
                 - capul traumatizatului aflat în poziţie de flexiune este susţinut cu ambele mâini chiar de către acesta. Este o atitudine caracteristică, patognomonică, este important să fie remarcată, pentru a se lua măsuri urgente de imobilizare a coloanei cervicale.
                    - poziţia de torticolis în fracturile de atlas.
                    - tulburări de respiraţie de diferite grade.
Simptome în fracturi sau luxaţii cu secţiune totală de măduvă.
Paralizia şi pierderea sensibilităţii în regiunile subiacente focarului de fractură sau luxaţie. Dacă sediul este la coloana cervicală, accidentatul va avea tetraplegie. Dacă pe lângă faptul că are tetraplegie, are şi tulburări respiratorii leziunea este localizată la primele vertebre cervicale. Paraplegia apare la nivelul leziunii medulare corespunzând vertebrei C6-C7.
La examinare se va insista asupra nivelului de sensibilitate superficială care este foarte net şi se instalează precoce.
Tulburări sfincteriene: retenţie de urină, incontinenţă de fecale
Abolirea reflexelor osteotendinoase
Tulburări cardiace şi respiratorii (în leziuni medulare cervicale superioare)
Conduita pe teren:
 - se va evita orice tentativă de ridicare a traumatizatului;
- se va înţepa uşor sau se zgârâie extremităţile, la care sportivul, chiar dacă este inconştient, trebuie să reacţioneze, dacă nu are o interesare medulară;
- dacă este conştient, îi cerem să facă mişcări simple ale membrelor inferioare;
- se întreabă sportivul de prezenţa sau nu a paresteziilor;
- examinarea se execută în poziţie de decubit dorsal sau respectându-se poziţia în care a ramas în teren (dacă leziunile asociate şi starea sportivului o permit);
- prin tracţiune continuă şi hiperextensia segmentului cefalic se pune gulerul cervical apoi cu ajutorul mai multor persoane sportivul va fi pus pe o targă rigidă şi transportat la spital.

Recuperarea
 Include supervizarea medicului, kinetoterapeutului şi a preparatorului fizic, scopul recuperării este de a reda capacitatea maximă pentru actul sportiv ceea ce include:
- recuperarea forţei musculare
- restaurarea mobilităţii articulare complete a articulaţiei afectate
- recuperarea coordonării şi echilibrului
- menţinerea capacităţii de efort prin exerciţii pentru trenul superior (în accidentările trenului inferior) sau pentru trenul inferior - bicicletă, alergare - pentru accidentările membrului superior.
- introducerea treptată în antrenamentul specific de rugby.
- exerciţii de intrare în contact (contact drills) urmate de contact total (full contact).
Dacă toate acestea au fost recâştigate este posibilă reîntoarcerea la antrenamentul complet şi meci.

Faza a 3-a Reîntoarcerea la joc
Jucătorul trebuie să se întoarcă la antrenementul complet o dată ce antrenorul, preparatorul fizic, medicul şi kinetoterapeutul l-au testat pentru a vedea dacă este 100%. Testele trebuie să includă evaluarea medicală,  testul fitness şi aptitudinile specifice rugby-ului pe care sportivul le întâlneste în meci (ex. placaje, schimbări de direcţie, sărituri etc). Toate aceste informaţii vor fi luate în considerare pentru a vedea dacă jucatorul este “Rugby Ready”. Dacă sportivul demonstrează prin aceste teste că se află la acelaşi nivel ca şi înainte de accidentare, abia atunci el va fi “rugby ready”.

Traumatologia in rugby- perspectiva medicala si psihologica