“În ce altă disciplină mingea însăşi trasează
linia de demarcaţie dintre echipe, în cîte sporturi mai e permisă atingerea
balonului cu absolut orice parte din trup, într-o legătură deplină dintre
sportiv şi obiectul de joc? Ce regulament îi mai permite accidentatului să
primească îngrijiri chiar pe câmpul de bătaie, printre şarje şi lovituri de tun
?” ADRIAN
GEORGESCU
Există 3 faze care
trebuiesc respectate în ceea ce priveşte măsurile luate în cazul unei accidentări,
atât în teren cât şi după meci şi anume:
- identificarea;
- reabilitarea (recuperarea);
- reîntoarcerea la joc - “rugby ready”.
Identificarea. Această fază se referă la recunoaşterea imediată în teren a accidentărilor
uşoare şi a celor severe.
În teren folosiţi sistemul VOPAPA
Vorbiţi- Ce se întamplă? Unde
doare?
Observaţi – observaţi zona
accidentată, în comparaţie cu aceeaşi zonă din partea neaccidentată (edem,
culoare,etc).
Palparea – palpaţi zona
afectată, dacă este dureroasă, sensibilă la palpat.
Mişcări Active – întrebaţi jucătorul dacă îşi
poate mişca zona accidentată fără ajutor.
Mişcări Pasive – dacă sportivul îşi mişcă
partea afectată activ, încercaţi cu grijă să îi mobilizaţi acea parte până când
obtineţi mobilitatea articulară maximă.
Testul Aptitudinilor: dacă mişcările active şi pasive nu produc durere,
cereţi sportivului să se ridice în ortostatism şi să meargă (aceasta pentru
accidentările membrelor inferioare). Dacă nu este capabil să realizeze acest
lucru, va trebui scos de pe teren.
Leziunile ţesuturilor moi -
management la marginea terenului
Leziunile fibrilare, elongaţiile ligamentare,
contuziile trebuie tratate după metoda numită PRICED
Protect (protecţie):
- o dată ce accidentarea a apărut, este de
importanţă vitală ca zona accidentata şi jucătorul sa fie protejati de orice
alte accidentări,
- plăgile,
laceraţiile trebuie acoperite,
- articulaţiile accidentate trebuie susţinute cu benzi elastice sau benzi
adezive elastice,
- încărcarea segmentului va
trebui evitată.
Rest (repaus): repausul adecvat
pentru vindecarea ţesutului respectiv este vital pentru fiecare accidentare.
Ice (gheaţă): aplicarea de
gheaţă la nivelul zonei accidentate previne edemul şi sângerarea în interiorul
ţesutului respectiv. Trebuie aplicată în prima zi a accidentării câte 15 minute
la fiecare oră pentru a scurta timpul de recuperare a accidentarii şi a scădea
durerea. Nu uitaţi de protecţia
pielii, punând sub gheaţă o bucată de tifon sau prosop.
Compression (compresia):
- compresia
unui hematom previne edemul şi scurtează timpul de recuperare.
- compresia ţesuturilor moi limitează edemul.
Elevation (ridicare): ridicarea
segmentului afectat scade edemul şi durerea.
Diagnosis (diagnosticul):
diagnosticarea timpurie şi managementul corect al acestuia, este cea mai rapidă
cale spre recuperare.
O dată ce diagnosticul a fost pus, pentru următoarele
72 ore va trebui evitat orice element din HARM
Heat - căldura poate să creasca
sângerarea intratisulară, edemul şi să accentueze durerea.
Alcohol – poate să crească
sângerarea, edemul şi să mascheze durerea şi severitatea accidentării.
Running – repausul este
esenţial.
Massage – este cel mai bine să
fie evitat, pentru că duce la creşterea sângerării şi edemului şi astfel întârzie refacerea.
Rugby şi traumatismele
cranio-cerebrale închise fără leziune organică:
Una dintre cele mai serioase accidentări în rugby o
reprezintă traumatismul cranio-cerebral închis, fără leziune organică mai comun
cunoscută sub numele de comoţie.
Comoţia cerebrală: este caracterizată prin abolirea
bruscă a stării de conştienţă sau fără, survenită imediat postimpact, însoţită
sau nu de modificări tranzitorii ale funcţiilor vegetative şi vitale (tensiune
arterială, tahicardie, scurtă apnee). Fenomenul este de scurtă durată (câteva
minute) şi total reversibil, deoarece nu-i corespunde o leziune organică.
Majoritatea comoţiilor dacă sunt recunoscute din
timp şi tratate corespunzator nu sunt foarte severe.
Clasificarea comoţiilor:
Există 3 tipuri de comoţii:
Grad
|
Pierdere de conştienţă
|
Durata amneziei
posttraumatice
|
Gradul 1- uşoară
|
Fără
|
Mai puţin de 30 minute
|
Gradul 2- moderată
|
Sub 5 minute
|
Peste 30 minute dar sub 24 ore
|
Gradul 3 - severă
|
Peste 5 minute
|
Mai mult de 24 ore
|
Trebuie recunoscută cât mai repede în teren pentru
a evita consecinţe tragice.
Ce atitudine urmăm dacă avem o asemenea
accidentare?
Continuă?
- dacă există o pierdere de conştienţă chiar şi de
câteva secunde, nu i se va permite sportivului sa rămână în teren. De asemenea, dacă sunt
prezente următoarele simptome care atestă o comoţie minoră:
- pierderea
conştienţei;
- pierderea memoriei, confuzie şi dezorientare;
- diplopie sau vedere “în ceaţă”;
- vertij,
pierderea echilibrului;
- vomă, cefalee;
Dacă prezintă unul din aceste semne este necesar ca
sportivul să fie scos din teren şi evaluat mai departe.
Dacă există pierdere de conştienţă:
- asigurarea
respiraţiei prin control digital al permeabilităţii căilor respiratorii, apoi
se pune sportivul în poziţie de siguranţă (decubit ventral cu fruntea sprijinită pe antebraţ sau decubit
lateral) şi se aplică o pipă Guedel, după care se scoate sportivul de pe teren
cu ajutorul unei tărgi rigide.
Reîntoarcerea la sport în
cazul comoţiilor:
Reîntoarcerea la sport (după CANTU - “Guidelines to return to sport after cerebral
concussion”. Physical Sports Med, 1986)
Severitatea comoţiei
|
Prima comoţie
|
A doua comoţie
|
A treia comoţie
|
Gradul 1
|
Poate să se întorca pe
teren dacă este asimptomatic
|
Dacă prima săptămână este asimptomatică, mai
stă încă o săptămână
|
Încheie sezonul sportiv, se poate întoarce anul următor daca va fi
asimptomatic.
|
Gradul 2
|
Se poate întoarce pe teren după o săptămână
dacă este asimptomatic
|
Stă o lună, apoi se urmăreste timp de încă o săptămână
dacă este asimptomatic. Se ia în considerare şi retragerea din sezonul sportiv
în curs.
|
Încheie sezonul sportiv, se poate întoarce anul urmator
dacă va fi asimptomatic.
|
Gradul 3
|
Sta în repaus sportiv o lună, apoi se urmăreste
încă o săptămână dacă este asimptomatic
|
Încheie
sezonul sportiv, se poate întoarce anul următor daca va fi asimptomatic.
|
Însă, în cazul rugbyului datorită contactului dur
între adversari şi astfel a numeroaselor microtraumatisme repetate la nivelul
capului , comisia medicală a IRB a decis următoarele în ceea ce priveşte reîntoarcerea
la sport în cazul comoţiilor:
Articolul 10 din regulamentul IRB (International
Rugby Board) prevede următoarele: 10.1.1 - orice jucător care a suferit o
comoţie nu se va întoarce în teren (antrenament sau meci) mai devreme de 3 săptămâni.
Revenirea în teren va fi posibilă după cele 3 săptămâni, dacă sportivul nu acuză
simptome de hipertensiune intracraniană (HIC) şi după ce va fi examinat din
punct de vedere medical.
10.1.3 – subiectul se poate reîntoarce la
activitatea sportivă şi mai devreme de cele 3 săptămâni, dacă nu are nici un
simtom care să ateste HIC şi după ce a fost consultat de un specialist
neurolog.
Traumatismele
de coloană cervicală:
Grămezile şi placajele înalte pe terenul de rugby
sunt adesea cauza unor traumatisme la nivelul coloanei cervicale.
După un
studiu efectuat de M.J Wetzler,
T.Akapata, W.Laughlin şi A.S Levy, 63%
din accidentările la nivelul coloanei cervicale apar când două gramezi
adverse se leagă şi 37% când grămada se
prăbuşeşte. În ceea ce priveşte postul,
taloneurii suferă 80% dintre accidentări,
pilierii 17% şi cei din linia a II
a 3%. Dintre taloneuri 60% se
accidentează în timpul legării grămezilor şi 23% în timp ce grămada se prăbuşeşte.
Dintre cei din linia a II-a, 3% se accidentează când grămada se prabuşeşte. Semnificativ,
mai multe accidentări apar în momentul legării în grămadă decât când aceasta se
prăbuşeşte, iar taloneurii se accidentează semnificativ mai frecvent decât
pilierii.
Înainte de
1996, legarea în grămadă se făcea fără nici o indicaţie din partea arbitrului,
apoi datorită numeroaselor accidentări care au avut loc s-a impus o secvenţă de
angajare cu 3 timpi: ”apleacă, pauză, angajează”. Când s-au introdus timpii
angajării în grămadă, s-a redus numărul traumatismelor de coloană cervicală, însă
pe baza informaţiilor primite de la
Comisia Medicală a IRB (International Rugby Board) în privinţa angajamentului
în gramădă şi a procesului biomecanic care apare într-o grămadă ordonată,
Consiliul IRB a decis introducerea unei secvenţe în 4 timpi dictaţi de arbitru
la legarea în grămadă.
Aceşti timpi au intrat în vigoare din anul 2007 şi
s-au încercat o serie de măsuri corective pentru a împiedica în primul rând
angajamentul de la mare distanţă între jucătorii liniei I, angajament care se
pare e foarte important să fie cuantificat pentru a reduce riscul apariţiei
traumatismelor de coloană vertebrală.
Cei 4 timpi sunt: “apleacă, atinge, pauză, angajează”
(“crouch, touch, pause, engage”). Această nouă secvenţă de timpi înaintea
angajării reduce distanţa între jucătorii celor două linii I, reduce şocul
coliziunii la angajare şi ajută la asigurarea nivelului orizontal al spatelui
jucatorilor în contactul fizic. Jucătorii din linia I trebuie să se aplece
astfel încât în momentul angajamentului fizic capul şi umerii să nu fie mai jos
decât bazinul.
S-a obţinut astfel o reducere a impactului şi
menţinerea înălţimii corecte, cu rol dublu: în îmbunătăţirea substanţială a legărilor
în grămadă şi rol în reducerea riscului de apariţie a traumatismelor
vertebro-medulare.
Alte reguli pentru prevenirea traumatismelor la
nivelul coloanei vertebrale sunt:
- orice jucător în gramada ordonată, gramada
spontană sau mol trebuie să aibă umerii mai sus de linia şoldului.
- jucătorii care intră la grămezile spontane sau în
momentele de placheur – placat trebuie să stea în picioare şi să nu plonjeze pe
sau peste balon.
- arbitrul trebuie să oprească imediat jocul dacă
grămada se prăbuşeşte.
Aceste accidentări apar prin flexia sau extensia la
nivelul coloanei cervicale. Atunci când gâtul se roteşte în timpul flexiei sau
extensiei, apar cele mai serioase accidentări putând duce la lezări ale
nervilor sau ţesutului medular.
Traumatismele coloanei vertebrale (luxaţii,
fracturi ale corpurilor, arcurilor sau apofizelor vertebrale) pot să dea
leziuni ale măduvei (comoţie medulară, contuzie medulară, compresiune prin
fragmente osoase sau hematom, secţiune totală sau parţială a măduvei).
Simptome în fracturi: dacă accidentatul este conştient, ne poate informa
despre prezenţa:
- durerii, cel mai frecvent semn al unei fracturi
vertebrale (poate fi obiectivată prin presiunea uşoară exercitată pe vertebra
interesată)
- contractura şi rigiditatea grupurilor de muşchi din zona segmentului
afectat;
- tumefacţie locală;
- echimoza locală;
- crepitaţii osoase depistabile la palpare;
- depărtarea a două apofize spinoase în fracturile totale de corpi vertebrali
fără leziuni medulare;
- în regiunea cervicală se mai adaugă câteva semne
specifice anume:
- capul traumatizatului
aflat în poziţie de flexiune este susţinut cu ambele mâini chiar de către
acesta. Este o atitudine caracteristică, patognomonică, este important să fie
remarcată, pentru a se lua măsuri urgente de imobilizare a coloanei cervicale.
- poziţia de torticolis în
fracturile de atlas.
- tulburări de respiraţie
de diferite grade.
Simptome în fracturi sau
luxaţii cu secţiune totală de măduvă.
Paralizia şi pierderea sensibilităţii în regiunile
subiacente focarului de fractură sau luxaţie. Dacă sediul este la coloana
cervicală, accidentatul va avea tetraplegie. Dacă pe lângă faptul că are
tetraplegie, are şi tulburări respiratorii leziunea este localizată la primele
vertebre cervicale. Paraplegia apare la nivelul leziunii medulare corespunzând
vertebrei C6-C7.
La examinare se va insista asupra nivelului
de sensibilitate superficială care este foarte net şi se instalează precoce.
Tulburări sfincteriene: retenţie de urină,
incontinenţă de fecale
Abolirea reflexelor osteotendinoase
Tulburări cardiace şi respiratorii (în leziuni
medulare cervicale superioare)
Conduita pe teren:
- se va
evita orice tentativă de ridicare a traumatizatului;
- se va înţepa uşor sau se zgârâie extremităţile,
la care sportivul, chiar dacă este inconştient, trebuie să reacţioneze, dacă nu
are o interesare medulară;
- dacă este conştient, îi cerem să facă mişcări simple
ale membrelor inferioare;
- se întreabă sportivul de
prezenţa sau nu a paresteziilor;
- examinarea se execută în
poziţie de decubit dorsal sau respectându-se poziţia în care a ramas în teren (dacă
leziunile asociate şi starea sportivului o permit);
- prin tracţiune continuă
şi hiperextensia segmentului cefalic se pune gulerul cervical apoi cu ajutorul
mai multor persoane sportivul va fi pus pe o targă rigidă şi transportat la
spital.
Recuperarea
Include supervizarea medicului,
kinetoterapeutului şi a preparatorului fizic, scopul recuperării este de a reda
capacitatea maximă pentru actul sportiv ceea ce include:
- recuperarea forţei
musculare
- restaurarea mobilităţii
articulare complete a articulaţiei afectate
- recuperarea coordonării
şi echilibrului
- menţinerea capacităţii de
efort prin exerciţii pentru trenul superior (în accidentările trenului
inferior) sau pentru trenul inferior - bicicletă, alergare - pentru accidentările
membrului superior.
- introducerea treptată în
antrenamentul specific de rugby.
- exerciţii de intrare în
contact (contact drills) urmate de contact total (full contact).
Dacă toate acestea au fost
recâştigate este posibilă reîntoarcerea la antrenamentul complet şi meci.
Faza a 3-a Reîntoarcerea la joc
Jucătorul trebuie să se
întoarcă la antrenementul complet o dată ce antrenorul, preparatorul fizic,
medicul şi kinetoterapeutul l-au testat pentru a vedea dacă este 100%. Testele
trebuie să includă evaluarea medicală,
testul fitness şi aptitudinile specifice rugby-ului pe care sportivul le
întâlneste în meci (ex. placaje, schimbări de direcţie, sărituri etc). Toate
aceste informaţii vor fi luate în considerare pentru a vedea dacă jucatorul
este “Rugby Ready”. Dacă sportivul demonstrează prin aceste teste că se află la
acelaşi nivel ca şi înainte de accidentare, abia atunci el va fi “rugby ready”.
Traumatologia in rugby- perspectiva medicala si psihologica
No comments:
Post a Comment